7. ul: Sentimente

Din perspectiva conștiinței obișnuite, ni se pare că sentimentele noastre (senzațiile, emoțiile și trăirile sufletești) depind de circumstanțele exterioare: din pericol se naște frica, dintr-un cuvânt aspru – supărarea, dintr-o greșeală comisă – vinovăția, din întâlnirea cu cel iubit – iubirea, din «comportamentul nepotrivit» al copiilor – iritarea și așa mai departe.

Dar din perspectiva Conștiinței Creatorului, totul este invers – în conștiința noastră există deja programe subconștiente (neconștientizate, care se activează automat) de declanșare a anumitor sentimente și emoții. Le putem numi tipare de simțire. Și tocmai tiparele de simțire dau naștere din «supa cuantică» (atrag în realitatea noastră) circumstanțele corespunzătoare: frica naște pericole și amenințări, supărarea – agresorul, vinovăția – greșeli, rușinea – dovezi ale nimicniciei tale, mânia va găsi pe cine să se mânie, ura își va găsi un dușman și așa mai departe.

Sentimentele sunt primare, iar circumstanțele exterioare sunt secundare. Schimbă-ți sentimentele și îți vei schimba realitatea.

Acest mecanism este strâns legat atât de mecanismul întrupării credințelor noastre, cât și de fizica dorințelor. Anumite credințe dau naștere unor tipare de sentimente, alte credințe – altora. Așa cum am spus deja, credința într-o

realitate obiectivă, ce există independent de noi, este asociată cu trăirea unei mulțimi de frici: frica de moarte, frica de viață, frica de judecată, frica de greșeală, frica de conflict, frica de a rămâne fără bani, frica de boală, frica de durere fizică și emoțională, frica pentru ziua de mâine, frica de schimbare, frica pentru copii, pentru viitorul lor, frica de noi începuturi, frica de frică…

Ca urmare, toate dorințele noastre se concentrează în jurul dorinței de a ne proteja pe noi înșine și pe cei apropiați, de a ne apăra de tot felul de frici și amenințări, ceea ce, în condițiile «realității obiective», este prin definiție imposibil. Și cu cât încercăm mai mult să ne protejăm (să câștigăm mai mulți bani, să obținem mai mult control, putere asupra altor oameni etc.), cu atât avem mai multe motive de îngrijorare, iar amploarea amenințărilor, dimpotrivă, crește. «Cu cât zbori mai sus, cu atât căderea este mai dureroasă».

Credința însă că noi înșine, prin conștiința noastră, ne creăm propria realitate, ne însuflețește, ne deschide oportunități vaste de inspirație și creație, de interes față de Sine, activând pasiunea căutării și explorării Cauzei din noi, a autocunoașterii, oferindu-ne posibilitatea de a învăța să activăm tocmai acele sentimente pe care dorim să le trăim, mutând focalizarea atenției minții noastre de la gândirea «exterioară», de la analiza evenimentelor din afară, către observarea stărilor lăuntrice și autoreflecție. Credința că suntem creatori din toate punctele de vedere ne stimulează să învățăm să ne stăpânim pe noi înșine, slăbind treptat (și apoi dezactivând complet) programele de reacție la stimulii

externi și, dimpotrivă, dobândind abilitățile de a ne crea conștient propria stare – prin cuvântul viu al Adevărului, în rugăciune, meditație, disciplina minții, observarea conștientă și transfigurarea propriilor sentimente, până la trăirea Iubirii Necondiționate și a tuturor Nuanțelor Ei: de la fiorul sufletesc subtil până la Harul Divin și Unitatea cu tot ceea ce este.

Conștiința Creatorului ne oferă o asemenea libertate de exprimare creatoare și ne deschide asemenea perspective ale Desfătării Supreme prin stăpânirea conștientă a stării noastre, încât dorințele noastre ne împing la întrecere să ne ocupăm doar de aceasta: să ne deschidem tot mai profund și mai larg posibilitățile creatoare, talentele noastre, să ne cunoaștem pe Sine, să stăpânim instrumente tot mai noi de creație conștientă și să lărgim arsenalul de instrumente de lucru cu conștiința, crescând până la un întreg arbore al Tehnologiilor Conștiinței, în esență Pomul Vieții, al cărui fruct cel mai dulce devine Tehnologia Iubirii. De ce Tehnologie? Pentru că acum putem activa, putem crea Iubirea în mod conștient, conducându-ne conștiința. Există pași-cheie prin care obținem un rezultat garantat. Ce este aceasta, dacă nu o tehnologie?

Da, această tehnologie, Tehnologia Iubirii, cere de la noi să deprindem mai întâi o mulțime de abilități fundamental noi, «motricitatea fină a conștiinței Creatorului» – să ne disciplinăm mintea, mutând focalizarea atenției pe sentimente, să învățăm să ne gestionăm starea

energetică, oprind scurgerile și sporind afluxul de energie vitală, să respectăm igiena conștiinței, să alegem conștient credința în desăvârșirea a tot ceea ce se petrece, redobândindu-ne iar și iar Responsabilitatea Creatorului în orice situație și în orice împrejurare, să dobândim un dialog lăuntric statornic cu aspectele Supreme, atemporale, ale Eului propriu (Supraconștiința, Sufletul Unic, Duhul Unic, Dumnezeu Tatăl-Mama, Conștiința Hristică, zeii-strămoși și zeii-călăuzitori, cu Sinele Suprem), să căutăm și să găsim Cauza a tot ceea ce se petrece doar în noi înșine, să ne dezvoltăm zilnic talentele călăuziți de busola bucuriei profunde, nu a obligațiilor, – într-un cuvânt, să învățăm să trăim după Bucurie, nu din frică și din simțul datoriei («și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri») și multe, multe alte abilități ale conștiinței, importante și puternice prin forța și eficiența lor lăuntrică, dar extrem de ușoare ca trăire interioară – de-a dreptul mărețe și minunate – de aceea toate acestea vor cere un anumit timp, așa că nu fiți prea aspri și exigenți cu voi înșivă pe această cale, căci în cele din urmă totul este răsplătit prin accesul la Realitățile Supreme și la Desfătarea Supremă proprie naturii noastre divino-umane – Iubirea Absolută, Necondiționată și Veșnică.

Iar cel mai important lucru în această Tehnologie, Tehnologia Iubirii, este că putem crea Iubire, practic un Rai Viu, în mijlocul oricărui iad, și putem înălța orice durere, suferință și zbucium în cel mai înalt potențial al lor – noi și noi

fațete ale talentelor noastre și nuanțe ale Curcubeului nemărginit al Iubirii Divine.

Așa pot doar zeii. Și noi cu Tine vom învăța aceasta, Iubitul Meu prieten.

Aceasta este în firea Ta. Trebuie doar să-Ți dorești cu tărie și să revendici. Să-Ți revendici calea. Afirmă-Ți Voința Divină pentru dobândirea libertății Duhului, revelarea Adevărului Lăuntric și stăpânirea deprinderilor Iubirii Absolute, Necondiționate și Veșnice!

Așadar, sentimentele sunt primare, iar circumstanțele exterioare sunt secundare; fluxul de evenimente exterioare este doar un decor în care se desfășoară tiparele de simțire cu care ne-am obișnuit. În privința vechiului spectru de sentimente (mânie, supărare, vinovăție, frică, rușine etc.), aceste tipare de simțire sunt numite adesea încărcături emoționale. Aceste încărcături emoționale lăuntrice se formează la om foarte devreme, în copilărie și adolescență – ca urmare a traumelor emoționale trăite, iar în viața ulterioară se reproduc ciclic, stârnind în noi iar și iar aceleași emoții, dar, poate, cu alți oameni și în noi circumstanțe de viață. Decorurile se schimbă, esența trăirilor rămâne aceeași – până când omul începe să caute și să recunoască pricina a tot ceea ce se petrece în sine și numai în sine – se dedică

autoreflecției, autocunoașterii, descoperă aceste «încărcături» și le «neutralizează».

Și, cum se spune în acea glumă, «pentru psihoterapie va fi nevoie de cinci ani». Dar cu Dumnezeu, cu Arhitectul conștiinței noastre, această cale, calea vindecării, durează câteva minute, ba chiar clipe. Tocmai pentru această vindecare, transfigurare, transformare a conștiinței noastre avem nevoie de Dumnezeu. Nu pentru a ne lupta mereu cu urmările negative, ci pentru a înlătura însăși cauza. Spre aceasta, mai presus de toate, trebuie îndreptată rugăciunea noastră:

«Doamne, Tatăl nostru, învață-ne ca în toate și întotdeauna, în toate împrejurările vieții, să căutăm pricina în noi înșine și numai în noi – iar aflând-o, să o îndreptăm», –

ne povățuiește arhimandritul Lavrei Sfânta Treime a Sfântului Serghie de Radonej, părintele Kiril (Pavlov), sfânt și făcător de minuni contemporan. Iar sensul acestei «îndreptări» nu este de a ne remodela pe noi înșine, ci ca, primind Cauza în noi înșine, primind Responsabilitatea Creatorului pentru creațiile noastre, să devenim stăpâni pe noi înșine, să ne redobândim puterea și să nu o mai cedăm niciodată prin credința noastră obiectelor exterioare, cauzelor externe, decorurilor exterioare, fie că sunt oameni sau «circumstanțe obiective».

Vestea bună – și latura însuflețitoare a acestei lucrări lăuntrice – constă în faptul că, în cele din urmă, noi

descoperim că întreaga noastră experiență este desăvârșită și că până și aceste «traume emoționale din copilărie» primare sau, cum spun psihologii, «episoade-rădăcină», în care s-au format unele sau altele dintre încărcăturile emoționale, au fost așezate acolo după dorința noastră, au fost «planificate» de noi dinainte, de către aspectele noastre superioare, de către Esența noastră Divină, ca o experiență a sufletului necesară devenirii sale și dobândirii înțelepciunii. Toată această «lipsă de iubire în copilărie», despre care vorbesc adesea psihologii, a fost regizată cu măiestrie, pentru ca, trecând printr-un număr oarecare de repetări ale experienței negative și negăsind nicio soluție exterioară, să ne întoarcem spre interior și să învățăm să generăm Iubire, să O creăm noi înșine, în loc să alergăm cu mâna întinsă, cerșind iubire de la alți sărmani la fel ca noi – părinți, parteneri, soți, prieteni…

Tocmai din experiența trăirii noastre simțite a neputinței, a fricilor, a vinovăției, a separării, a suferinței și a luptei – din experiența sărăciei noastre duhovnicești, a rușinii pentru propria nedesăvârșire, a robiei față de tot felul de vicii și dependențe – se nasc dorințele de întărire a duhului: dorințele de a dobândi Puterea Supremă, Libertatea Supremă, Voința Supremă, Înțelepciunea Supremă, Neînfricarea Supremă, Desfătarea Supremă, Unitatea, Integritatea, Armonia și Iubirea – toate acele calități pe care I le atribuim lui Dumnezeu ca Potențial Suprem al evoluției noastre. Și, după cum știm acum, toate dorințele sunt deja împlinite; trebuia doar ca aceste dorințe să se nască și să prindă putere în noi. De aceea,

mulțumim pentru aceasta tuturor traumelor noastre din copilărie și tuturor greutăților pe care le-am întâmpinat pe calea vieții. Și tocmai experiența noastră senzorială vie, în special cea negativă, a slujit la întărirea acestor dorințe. De aceea, mulțumim și tuturor sentimentelor noastre «negative», care ne-au silit să privim înlăuntru, să căutăm și să găsim (sau, mai exact, prin credința noastră să creăm) Cauza în noi înșine. Pe Creator în noi. Pe Dumnezeu în Sine.

«Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor», – spune Hristos în Predica de pe Munte.

Sărăcia duhului, odată conștientizată de noi, naște în noi dorințele corespunzătoare, dorințe «prin contrariu». Pe de altă parte, dorințele sunt deja împlinite. A rămas doar să revendicăm rezultatul și să-l primim pe deplin, să ne asumăm Potențialul Suprem, chemându-L pe nume. Și iată că ajungem la culmea conștiinței noastre, la «acoperișul» nostru. Care, fie vorba între noi, fără o asemenea pregătire fundamentală în ceea ce privește alegerea conștientă a propriei credințe, recunoașterea și alinierea propriilor dorințe și rescrierea tiparelor de simțire, într-un cuvânt, fără recunoașterea faptului că fiecare dintre noi (prin propria conștiință) își creează el însuși realitatea, poate ușor «să o ia razna» – în condițiile instabilității actuale a realității înconjurătoare – dacă cumva temelia edificiului conștiinței noastre se va dovedi insuficient de solidă. Temelia există, pereții sunt ridicați, trecem la acoperiș…