15. ul: Efectul de observator

Rezumând cele spuse mai sus, se poate formula așa-numitul Efect al Observatorului:

Starea conștiinței observatorului (credințele, convingerile, dorințele, sentimentele, gândurile sale și tabloul lingvistic al lumii care le susține) determină realitatea observată de el.

Observatori diferiți au realități diferite. Tabloul lumii fixat în conștiința observatorului, adică tiparul său de percepție, este primordial în raport cu realitatea și o determină, determinând astfel întreaga viață a sa, a observatorului. Observatorul este fiecare dintre noi, fiecare om, fiecare purtător de conștiință. Dacă la observator se schimbă tabloul lumii, se schimbă și realitatea sa. Nu are rost să ne certăm care realitate este mai reală sau care tablou al lumii este mai corect. Are rost să deslușim doar dacă Tu ești fericit în tabloul Tău al lumii și în realitatea născută din el, sau nu.

Observatori diferiți au realități diferite. Dar de ce totuși, în linii mari, percepem realitatea într-un mod asemănător, de ce putem vorbi despre anumite lucruri comune tuturor ca despre ceva ce există în mod obiectiv, perceput la fel de către toți, și mai mult decât atât, să construim pe baza aceasta un întreg sistem de relații sociale: producție, economie, drept, instituții statale și sociale? Pentru că noi avem o imagine

lingvistică de bază a lumii, unde scaunul este scaun, masa – masă, dulapul – dulap (deși cu statul și economia este deja mai complicat). Limbajul ne permite să ne înțelegem unii pe alții, să convenim asupra a ceva și să interacționăm eficient – nici măcar la nivelul transmiterii de informație, ci la nivelul creării însăși a realității colective – datorită limbajului noi desprindem, adică formăm, din supa cuantică a tuturor stărilor posibile ale lumii un tablou inteligibil al realității noastre.

Dar ce e de făcut dacă descoperim deodată că tabloul nostru al lumii, tiparul nostru de percepție a realității, nu ne face fericiți? Dacă din cauza lui suntem nevoiți să luptăm unii cu alții și cu natura pentru propria supraviețuire, dacă suferim, ne îmbolnăvim și murim? Dacă realitatea noastră colectivă a devenit o fabrică de suferință, căreia îi livrăm generații tot mai noi de copii ai noștri? Și mai mult decât atât, noi, ca societate, am acceptat deja acest lucru ca pe o normă, iar acum – în școli și universități – pur și simplu studiem legile «realității obiective», fixând în esență această imagine a unei realități înconjurătoare străine nouă și periculoase în toate sensurile, unde, dacă nu natura, atunci economia, politica, concurenții, inamicul militar, armele de distrugere în masă, alimentația greșită, tâlharul, maniacul, boala, eroarea medicală, guvernarea proastă, accidentul și îmbătrânirea – oricum ne vor ucide? Cum să procedăm cu toate acestea? Cum să ne schimbăm tabloul lumii, tiparul nostru de percepție?

Pentru început – să vrei. Căci dorințele, la nivel cuantic, se împlinesc de la Sine. Să vrei să-ți schimbi credințele și convingerile privitoare la «realitatea obiectivă, ce există independent de noi». Să recunoști adevărul că suntem ostaticii (citește «sclavii») acestei Credințe, să începi să numești pe nume acele sentimente, acele emoții care izvorau din această Credință și ne stăpâneau de obicei: să recunoști fricile, supărările, vinovăția, mânia, rușinea propriei nimicnicii; să recunoști acele dorințe care, pornind din tiparele Credinței noastre, la fel ca emoțiile, ne stăpâneau, trecând deja în categoria dependențelor – lăcomia pântecelui, pofta trupească, desfrâul, cinemania, patima pentru spectacole, dependența de bani și de confortul exterior, lăcomia de avere, goana după câștig și plăceri cu orice preț, dependența de cafea, de dulce, de diferite feluri de stimulente și energizante, dorința de superioritate asupra altora, setea de putere, veșnica căutare a vinovaților și a inamicului extern…

Și când Tu vei recunoaște starea actuală a lucrurilor ca fiind anormală. Când în Tine se va întări dorința de a schimba aceasta. Când Tu vei încerca totul – de la psihoterapie, afirmații, vizualizări, meditații, metode NLP și traininguri motivaționale ale unor guru celebri până la transurfing, ayahuasca, ciuperci și stabilirea corectă a intențiilor, și… vei descoperi că toate acestea nu funcționează sau au un termen limitat de acțiune și, în cele din urmă, se transformă în reculuri de o forță egală și de semn opus, în căderi și epuizări emoționale, atunci Tu vei fi de acord că mai bine ar fi ca Dumnezeu să existe, și mai bine ar fi ca El să fie Cel ce nu caută închinarea noastră, ci

ne ajută pe noi înșine să devenim creatori ai propriei realități, adică să stăpânim propriul tablou al lumii, să dobândim capacitatea de a ne schimba tiparul de percepție.

Iată pentru ce avem nevoie de Dumnezeu. Nu pentru a ne proteja de primejdii și a ne revărsa binecuvântări, ci pentru a ne învăța să ne stăpânim conștiința, conștiința noastră cu adevărat divină, să ne creăm realitatea în mod conștient. Căci noi oricum o creăm – în fiecare secundă, în fiecare clipă – fie că conștientizăm acest lucru, fie că nu. Dar Dumnezeu ne poate învăța cum să facem aceasta în mod conștient. Dumnezeu ne poate ajuta să ne schimbăm tiparul de percepție, să pășim din starea de victimă în starea de Creator conștient al propriei lumi.

Tu vei întreba: de ce oare nu a făcut El aceasta mai devreme? De ce ne-a sortit El oare acestor experiențe de suferință, de frici și de luptă pentru supraviețuire, dacă toate acestea au fost doar o Credință, o Credință în realitatea obiectivă, și aceasta se poate schimba? Totul este foarte simplu: pentru că un astfel de Dumnezeu pur și simplu nu exista; îți reamintesc că Dumnezeu este o credință colectivă, iar noi, ca omenire, am purtat în pântece și am născut un astfel de Dumnezeu tocmai ca rezultat al suferințelor, al fricilor noastre și al luptei pentru supraviețuire.

Dumnezeu este culmea evoluției conștiinței noastre, Este Potențialul Nostru Suprem Cumulat. Și, pe măsură ce am parcurs calea noastră evolutivă, Dumnezeul nostru ca și credință colectivă a evoluat și El – la început a fost doar o Forță Supremă, apoi această Forță Se divide în două, și apar Binele și Răul, ispita, păcatul,

Legea și Pedeapsa pentru neîmplinire, apoi pe unul dintre poli se formează Chipul Atracției Absolute, al Calităților Divine Supreme și al Desfătării Supreme, și, în cele din urmă, apar Iubirea Divină și Rațiunea Supremă, atât de Atotcuprinzătoare, încât Dumnezeu Se aduce pe Sine Însuși ca jertfă pentru a ne răscumpăra din robia (o robie necesară devenirii noastre), din robia conștiinței duale și din robia realității materiale.

Ne schimbam noi – se schimba și Credința noastră, se schimba și Dumnezeul nostru. Iar acum El nu doar ne răscumpără prin Propria Jertfă din robia vechii credințe, ci El ne învață pe noi înșine să fim dumnezei, să fim Iubire, să iubim necondiționat și să creăm Însăși Iubirea.

Hristos este punctul de acord și calea noastră, zămislită prin Credința colectivă și strădaniile sfinților, de a ne schimba tabloul individual și colectiv al lumii, tiparul nostru de percepție. Calea de a ne stăpâni pe Sine. Calea noastră de a deveni creatori conștienți ai universului. Ai întregii creații. Ai Conștiinței Însăși, care naște din Sine întreaga creație.

Aceasta și înseamnă a fi Dumnezeu – a crea Însuși Sinele din Sine, a crea Conștiință din Conștiință. Noi și suntem Dumnezeul Colectiv. Și chiar acum devenim El.

Iar Hristos, pregătind această lucrare ca Dumnezeu Colectiv al sfinților care s-au dăruit făuririi Sale, ne face

pe toți dumnezei, răscumpărându-ne din robia vechilor credințe și a experienței duale, pentru ca noi să putem deveni părticele din Trupul Dumnezeului Unic, ajutându-ne să ne redobândim deplinătatea, unind în noi polii conștiinței duale – pe Dumnezeu și pe om, Masculinul și Femininul, susul și josul, trecutul și viitorul – într-un nou al treilea, în Iubire. Iubirea Care nu a început niciodată și nu va înceta niciodată să fie. Iubirea Absolută, Necondiționată, Veșnică. În Care...